de Giani Rodari

Oricare meserie
Are un miros copii!
A cocă şi plăcinte
Miroase-n brutării.

În orice tâmplărie
La sat sau la oraş,
A scânduri noi miroase,
A vrafuri de talaş.

Un vopsitor miroase
A lacuri de vopsit,
Iar un geamgiu mereu
Va mirosi a chit.

Miroase cofetarul
A nuci şi scorţişoară
Iar un halat de medic
A doctorie amară!

A brazdă aromată
A spic cu rod bogat
Va mirosi ţăranul
Ce merge la arat!

Miroase a peşte proaspăt
Pescarul cel vânjos,
Şi numai trândăvia
Nu are vre-un miros.

Iar leneşul cel care
Îşi dă parfumuri mii
Tot neplăcut miroase
Iubiţii mei copii!

Tare aş mânca o pâine,
Da',-nainte s-o mănânc,
Ascultaţi, copii, povestea
Ce mi-o zise, jur, un ţânc.

Cică-ntr-un oraş, oricare,
Într-o-mpărăţie mare,
Dintr-o mână de făină,
Făcea pâinea cea mai fină
Un brutar.
De nu vi-i clar,
Întrebaţi-l pe morar.

Ce zic, pâine,
Prăjitură,
C-aşa se topea în gură,
Şi pe cât de arătoasă,
Mmm,
Pe-atâta de gustoasă.

Oamenii, în şir, veneau
Să ia pâine şi plecau
Numai ca să se întoarcă.
Pâinea asta era parcă
Mai dulce şi mai pufoasă
Decât tot ce-a stat pe masă
De la zeu
La împărat.

Acum ştiţi de ce la curte,
Să mă ierte Dumnezeu,
Cu brutaru-am fost chemat,
Mâncător de pâini,
Şi eu.
Alb în cap, făr-altă vină,
Eu doar aduceam făină
De la moară
La brutar.

Împăratul zise, dar:
- Pâinea voastră e altfel!
- Da, Mărite, puţintel!
- Priceput acest brutar...
- Da, Mărite, are har...
- Ia să-mi facă pâini, vreo două,
Din făina asta nouă
Şi din ceea ce aveţi
Colo-n sac. Dacă puteţi
Să mă mai uimţi o dat’,
Vă dau slujbă
La palat.

Pe un talger mic, de lemn,
Coca noastră sporea demn,
Iar când îi veni sorocul,
O luă-n primire focul.
Pe un talger aurit,
Coca scumpă, la dospit.

După-atâta frământare,
Iată şi clipa cea mare:
- Ştiu, e vorba de făină!
- Nu, Mărite,-oricât de fină,
Nu-i făina...

E pământul
Ce dă grâu şi azi şi mâine,
Apoi moara ce-l preface
Şi, în fine, lucru rar,
Sufletul unui brutar
Pus şi el, smerit, în pâine.